Anno Domini

de Mircea Eliade 

Nu voi scrie asupra acelui consumat an 1927. Pentru un tinar, bilanturile sint umiliri. Ce ne mai leaga acum de tot sirul zilelor si noptilor scurse in acelasi ritm meschin, cu aceleasi nelinisti mediocre, cu aceleasi dureri si aceleasi desfatari? Ce s-a petrecut vrednic de tinut in seama pentru noi, tinerii; nu ne mai multumim cu studii adunate in volume cu eroism de gazeta, cu romancieri filosofind asupra tristetilor necesare? De ce sa comentam mignonele evenimente culturale, o carte, o polemica, un nume nou? Nu le putem privi decit eu dispretuitoare blindete.
In acel an 1927 nici un tinar n-a naruit definitiv faima unui batrin. In acel an 1927 nici un tinar n-a daruit tarii cea dintli bijuterie din comorile sufletului nou. Am zbenguit cu totii - sa o recunoastem - pe marginea aceleiasi prapastii, cu aceleasi gesturi mostenite, cu aceleasi strigtite imprumutate. Nimeni dintre noi n-a avut nebunescul curaj de a se avinta deasupra intunericului. Nimeni dintre noi nu si-a riscat creerul in vreuna din acele tainice experiente de pe urma careia ar fi putut smulge un autentic diamant pentru lesteaua noastra cultura.

Am fost toti mediocrii, ingimfati de o jalnica veselie. Nu trebuie sa ne inselam singuri alaturindu-ne in inchipuire parintilor si fratilor nostri la aceeasi virsta. Nu trebuie sa ne judecam decit la lumina datoriilor si posibilitatilor noastre. Nu trebuie sa pastram in fata ochilor decit drumul nostru. Ce ne pasa de toti netrebnicii juni ai generatiilor, de toti chefliii si ginsacii imbobociti la Paris, de toate haimanalele culturale - cind simtim ca mediocritatea ne-a coplesit si pe noi, ca slabiciunile ne-au impiedicat sa ajungem eroi, ca am indurat si noi tristetea sau entuziasmul unei tari intregi, in loc sa pastram necontenit acelasi suflet aspru si mindru?

Asadar - nu avem de ce sa privim inapoi. Nu trebuie sa privim niciodata inapoi. Ce putem gasi?
Articole, recenzii, carti? Dar noi am inteles ca toate acestea nu pretuiesc dacit oglindind flacarile sufletelor. Iar sufletele se schimba, flecarile se ascut si pilpiie in jurul altor ziduri. Teancurile noastre de articole, cartile noastre – nu sint decit schelete, fara nici o pretuire pentru noi.

Ce na pasa de acel 1927 atit de putin eroic, atit de putin propriu-zis nou, atit de putin tragic?

1928! Iata anul nostru, iata tarina ce asteapta saminta sufletului nostru, iata sfinta matrica in care vor rodi nazuintele, dorurile, elanurile cetelor noastre. As vrea ca fiecare tinar sa-si spuna: anul ca vine mi-a fost deruit de Dumnezeu pentru a-mi implini menirile! As vrea ca fiacare sa gindeasca, in fiecare dimineata: odata cu acest an, poate voi odihni si eu, pentru vecie. Ce las in urma mea? Ce dovada a acelei connstiinte create din initiativa proprie, cu atitea suferinte si atitea renuntari, a acelei constiinte spirituale, organizate, coerente – care singura e nemuritoare?

Noi nu stim nimic despre acest an 1928. Dar il voim al nostru. Sintem datori sa gindim, calm si ferm: e ultimul an si e anul scadentei! Trebuie sa ne adunam intr-o singura raza, sa ajungem stapini pe clabucii duhului, sa lucram ca niste bestii la opera noastra, la constiinta noastra. Vom descoperi fiacare disciplina acelui ascetism purificator, launei Brahmacharyya mai putin aspra ca a inteleptilor indieni, dar tot atit de virila, de organizata, de rezistenta. Trebuie sa intelegem cu totii ca nimic nu se poate crea fara dureri, fara cumplite renuntari, fara sobra seriozitate. Parintii si fratii nostri s-au temut de seriozitate… Vietuieste acum vreun tinar care sa le invidieze soarta?

Hotariti-va si meditati asupra singurei opere pe care sintem datori s-o cream: constiinta, personalitatea. Opera ce nu se implineste cu zimbete, cu nostalgii, cu literatura, cu filosofie de five of clock, cu misticism feminizat. Opera cu nesfirsit purgatoriu de patimi mediocre. Cristal luminat in pestera de izvoare repezi, de piraiele culese din experiente.

Personalitatea se lumineaza in sufletele celor bogati in ciocniri, in nelinisti, in sinteze precipitate si mereu depasite. Iata care trebuie sa fie gindul nostru in acest ultim an pe care il mai avem de trait: sa cautam experientele, sa le intesificam, sa le desciplinam in asa fel incit nici un strop sa nu se piarda. Sa fim mereu noi – si totul sa fie al nostru.

Anno Domini! Anul sfirsirii depline, al intilnirii cu acel judecator priceput in cintarirea constiintelor. Nu va dezgusta golurile launtrice, sufletul cirpit cu ultimale carti de la Nouvelle Revue Française sau Insel Verlg? ) Nu intelegeti ca trebuie sa ne coborim toti in galeriile noastre subterane, ca trebuie sa muncim cum parintii nostri niciodata n-au muncit, ca sa ne transfiguram, sa ajungem oameni si sa facem din aceasta tara a noastra un pamint al oamenilor, un pamint in care sfintul sa nu fie socotit nebun, iar dreptul sa nu fie scuipat ca un nating. Nu intelegeti ca acest ultim an trebuie sa-l inchinam aerisirii oraselor noastre, al secarii baltilor moldo-valahe, ca trebuie sa rasuflam si noi vazduh proaspat incai in ceasul mortii? Si, mai ales, nu intelegeti ca toate acestea nu trebuie sa, ramina vorbe vorbite, ca la inaintsii nostri?
Nu va repugna acelasi retorism cultural pe care il frunzarim, abatuti, in revistele de acum doudzeci de ani? Sa sfirsim odata pentru totdeauna cu declamatiile sufletelor lacramind in fata tricolorului! Pieptul nu le mai poate inghiti rasuflarea, ochii nu le mai pot rabda gesturile, urechile nu le mai pot culege tinguirile sau entuziasmul. Sa-i urâm!

Oboseala celorlalti nu ne vatama. Pastram frescheta celor douazeci de ani oricit noroi ne-ar stropi; oricita mediocritate ne-ar inabusi, oricite infringeri ne-ar coplesi. Ua singur gind: e ultimul an, anul crearilor, al revizuirilor, al scadentei.

O singura tinta: constiinta si rostul ei in purificarea de miasme. O singura arma: aspra neintrerupta munca de saisprezece ceasuri pe zi. La sfirsitul toamnei, aproape de moarte, vom fi altii si alta va fi tara...
Cred ca nici un tinar nu va socoti aceste pagini simple sfaturi ocazionale. Eu le vreau prilej de reculegere si prim pas in acest din urma an.
... Da, ultim an in adevaratul inteles al cuvintului. De ce sa ne ascundem? Nu stim cu totii ca vietuim o viata de bucurii si nadejdi minate? Nu asteptam cu totii scinteia care va aprinde pirjolul de acum zece ani deasupra dragului nostru pamint romanesc? Vom parasi atunci cartile, si dragostele, si visurile noastre. Si poate multi vom muri, nestiuti de nimeni, si nimeni nu ne va plinga, si urmasii nostri ne vor uita cu privirile inlantuite de alte orizonturi.

Ei, Doamne! nu trebuie sa ne intristam de aceasta moarte a noastra timpurie si nedreapta. Nu ne facem decit o umila datorie asa cum si-o faceau mosii nostri, si de la implinirea ei nu trebuie sa ne abata nici un gind rau, nici chiar constiinta ca sintem o jertfa inutila.
Dar cei care se vor intoarce? Vor mai putea ei sa-si lege viata dinainte? Se vor incalzi cu vechile valori, cu vechile, carti? Iata ceea ce nu trebuie sa uitam, calauziti de tragica soarta a fratlilor nostri mai mari, cu sufletele schilodite de razboi, cu viata rupta la mijloc, naufragiati fara rost in mijlocul unei lumi pe care ei o cred a lor si care le e, de fapt, inspaimintator de straina.

Chemarea i-a surprins pe pozitii provizorii, cautind inca, experimentind dezordonat si la voia intimplarii fara tel spiritual si fara orientare.

Aceasta nu se va tntimpla cu noi. Peste o personalitate crivatul nu trece. Oricite vom fi osinditi sa induram - vom ramine tot atit de oteliti daca purtam cu noi o constiinta inchegata, o personalitate.
Sintem datori sa precipitam experientele, sa atitam conflictele, sa atingem efectiv cadrele din care nu ne va putea smulge nimeni. Sintem datori sa vietuim o intensa viata spirituala, consumanta, neodihnita, fara rezerve integrata. lar aceasta nu se implineste decit cu infinite si continue renuntari.

...Ati inteles acum de ce acest an 1928 trebuie sa fie Anno Domini?

Anno Domini, Profetism Romanesc ( p. 125 – 128 ), Editura Roza Vinturilor, Bucuresti, 1990.